Prădători în lumea plantelor

            Plantele carnivore sunt plante care îşi iau unele sau majoritatea substanţelor lor nutritive dar nu energia prin prinderea şi consumul unor animale sau protozoare, de obicei insecte şi alte artropode.
Plantele carnivore s-au adaptat să crească în locuri unde solul este subţire sau sărac în substanţe nutritive, în special azot, cum ar fi mlaştini acide şi aflorimente de rocă. Charles Darwin a scris Insectivorous Plants (Plante carnivore), primul tratat binecunoscut despre plantele carnivore, în anul 1875.

Despre adevăratele plante carnivore se crede că au evoluat independent de şase ori în cinci ordine diferite de plante cu flori, acestea fiind acum reprezentate de mai mult de o duzină de genuri. Acestea includ aproximativ 630 de specii care atrag şi prind în capcană prada, produc enzime digestive şi absorb nutrienţii disponibili.

În plus, peste 300 de specii de plante protocarnivore din mai multe genuri prezintă unele caracteristici ale plantelor carnivore, dar nu toate aceste caracteristici.

Prinderea în urnă este cel mai simplu mecanism de prindere a prăzii: un receptacul

sub formă de urnă (de fapt o frunză modificată) conţine fluid digestiv în care cade sau alunecă prada. Apoi, planta îşi extrage substanţele nutritive de care are nevoie. În mod surprinzător, plante cu astfel de sistem au evoluat pe patru continente din strămoşi diferiţi, printr-un proces numit evoluţie convergentă. Din această categorie de plante fac parte: Darlingtonia şi Sarracenia, din

America de Nord; Heliamphora şi cel puţin  două plante din familia bromeliaceae (Brocchinia reducta şi Catopsis bertroniana) din Africa de Sud; plantele Nepenthes, din sud-estul Asiei şi Melanezia; planta Cephalotus din sud-vestul Australiei de Vest. 

Cele mai multe plante carnivore au evoluat dezvoltând substanţe lipicioase pe frunze sau pe alte organe.    

Cele mai cunoscute plante de acest gen sunt cele din genul Drosera, care se găsesc pe toate continentele, exceptând Antarctica. 

Atraşi de frunzele colorate şi picăturile strălucitoare ce seamănă cu apa, de pe perişorii plantei, insectele coboară pe frunze unde rămân blocate. Când prada se zbate, ea se lipeşte de şi mai mulţi perişori care în cele din urmă o sufocă. De cele mai multe ori, frunzele se pot strânge în jurul prăzii.

            În topul strategiilor pe care le folosesc cele mai multe plante carnivore pentru prinderea prăzii, pe locul 2, după „capcana de muşte”, se clasează capcanele vezică. Plantele care adoptă acest stil sunt Utricularia.

Ele pot fi acvatice, terestre sau epifite (supravieţuind pe baza apei substanţelor nutritive colectate din aer). Interesant este că Utricularia, sau otrăţelul de baltă, are un organ mic asemănător cu o vezică, localizat la nivelul rădăcinilor. Acest organ prinde şi digeră mici nevertebrate. Aceste vezici au o serie de prelungiri aşezate aproape de o trapă. Astfel, când prada atinge prelungirile, trapa este deschisă rapid şi nevertebratul este supt în interior.

Mecanismul cu arc a fost observat odată cu descoperirea plantei Dionaea muscipula, în 1768. De atunci, oamenii de ştiinţă au fost uimiţi de acest mecanism de prindere a prăzii. Capcana localizată în partea terminală a frunzelor este activată de perişorii din interiorul său. Atunci când prada realizează o singură mişcare nu se întâmplă nimic. În schimb, odată ce prada se mişcă de două ori într-un interval de 20 de secunde, atunci capcana se închide şi ea este blocată în interior. În următoarele ore, capcana se strânge din ce în ce mai mult în jurul prăzii şi elimină un lichid digestiv. După câteva zile, timp în care planta extrage substanţele nutritive din pradă, capcana se redeschide.

                                                                                                           Prof. Florin VIU