În esenţă, a comunica înseamnă a fi împreună cu, a împărtăşi şi a te împărtăşi , a realiza o comuniune în gând, simţire, acţiune. În consecinţă, se poate sublinia că informaţia şi relaţia sunt premise ale comunicării, în timp ce coîmpărtăşirea, construcţia în comun a sensului, este condiţia strict necesară.
În sistemul lumii vii, comunicarea atinge, în forma sa umană, un punct maxim. Este aşadar firesc ca un fenomen atât de plurideterminat(comunicarea fiind în acelaşi timp relaţie, informaţie, acţiune, tranzacţie etc.) să admită o taxonomie largă cu o diversitate de criterii-repere.
Astfel, putem distinge, luând în calcul natura semnelor şi canalul predilect de transmitere a mesajului, între comunicarea verbală, paraverbală şi nonverbală. De asemenea, referindu-ne la finalitatea actului comunicativ,conştientizată sau nu de „ actorii ” relaţiei, se permite delimitarea altor trei tipuri de comunicare: cea accidentală, cea subiectivă şi cea instrumentală.(R. Zajonc, 1972)
Analiza acestor forme ale comunicării ne permite evidenţierea unor aspecte demne de luat în seamă într-o conduită didactică eficientă:
a) Randamentul comunicării didactice nu se reduce la stăpânirea conţinuturilor verbale. Dacă prin componenta verbală se exprimă explicit un conţinut categorial, în acelaşi timp, prin componenta para- şi nonverbală se exprimă atitudini. Astfel, un conţinut verbal strict şi precis delimitat – o teoremă matematică- în funcţie de conduita para- şi nonverbală a profesorului poate fi percepută de clase paralele destul de divers: ca o provocare adresată imaginaţiei, ca o expresie clară a neîncrederii profesorului în puterile clasei, ca o chestiune de rutină, ca o propunere de tip concurenţial –„care pe care” , ca o pedeapsă administrativă etc.
b) Comunicarea para- şi nonverbală pregătesc terenul pentru mesajul verbal. Înainte de ”a traduce„ şi accepta raţional importanţa unei demonstraţii, spre exemplu, elevul are sentimentul importanţei conţinutului transmis de profesor concomitent mesajul verbal al demonstraţiei. S-a demonstrat că informaţiile recepţionate pe un fond afectiv pozitiv sunt mai bine reţinute, în timp ce un climat afectiv stresant(frică, neplăcere, efort excesiv etc.) favorizează uitarea.
c) O comunicare complexă convergentă (verbală, para- şi nonverbală) uşurează realizarea unor sarcini diferite (exemplu:verbal se oferă o explicaţie clasei, paraverbal sunt atenţionaţi cei neatenţi prin ridicarea tonului şi nonverbal se solicită caietul unui elev pentru a verifica o informaţie oferită anterior).
d) Folosirea multicanalităţii în transmiterea şi receptarea mesajului facilitează prelucrarea şi reţinerea unei mari cantităţi de informaţii şi, în acelaşi timp, sporeşte varietatea şi atractivitatea actului educativ. (Gândiţi-vă la o secvenţă informaţională prezentată exclusiv verbal, fără nici o modificare a intensităţii, ritmului, tonalităţii sau expresivităţii motorii şi la blocarea recepţiei pe care o produce.)
e) Combinarea variată şi convergentă a mesajelor verbale, para- şi nonverbale poate reprezenta un spor de claritate şi prin aceasta economie de timp.
f) Comunicarea divergentă, însă, poate produce confuzii, nesiguranţă şi chiar refuzul conţinuturilor transmise. Este situaţia în care mesajul verbal al profesorului afirmă importanţa deosebită a ceva, în timp ce para- şi nonverbalul trădează indiferenţă totală. Divergenţa se poate plasa şi la nivelul categoriilor de atitudini. Profesorul poate transmite o valorizare deosebită a ideilor propuse, dar o desconsiderare a celor care îi sunt parteneri în acel moment.
Mai poate fi vorba de comunicare şi încă didactică, în situaţia în care profesorul, din chiar momentul intrării în clasă, se „lipeşte” de tablă, „dialoghează” exclusiv cu aceasta şi câteva zeci de minunte nici nu-şi priveşte clasa pentru a afla dacă a putut fi urmărit, dacă s-a făcut înţeles, dacă a interesat pe cineva ceea ce el a predat etc. ? Un astfel de profesor îşi va justifica conduita considerând că elevii săi apreciaţi, de regulă, ca slabi şi neinteresanţi - nici nu merită mai mult. El „uită” că cel care, de regulă, induce un anumit comportament de răspuns este, în situaţia didactică, chiar profesorul.
Profesorul cu vocaţie ştie că a fi preocupat de conştientizarea, supravegherea şi îmbogăţirea conduitei sale comunicative este o cerinţă elementară, mai ales pentru că „nu tot ce intenţionăm reuşim să spunem, nu tot ce spunem se aude, nu tot ce se aude se şi înţelege, se înţelegem şi ce nu spunem, iar ce se înţelege nu depinde numai de noi ce devine.”(L. Şoitu, 1984)
Inst. Purdilă Cătălina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu